Wagner – Un început de tradiție
Muzica lui Richard Wagner a fost apreciată în România foarte devreme, într-un sincronism surprinzător cu tendințele europene, în condițiile în care, mai ales în secolul XIX, decalajul societății românești față de Occident era considerabil.
Un prim mare promotor al compozițiilor lui Wagner a fost Eduard Wachmann, un adevărat deschizător de drumuri. În 1866 (22 Aprilie) dirijează un concert în onoarea principelui Carol I. Era abia al doilea concert simfonic din capitala României. S-a dovedit a fi un gest foarte inspirat, întrucât, doi ani mai târziu, un comitet de donatori condus de principele Carol I (care contribuie cu suma de 300 de galbeni) face posibilă crearea Societății Filarmonice Române (11 Mai 1868). Conducerea Societății îi este încredințată lui Eduard Wachmann, care prezintă în premieră în țara noastră o serie de 150 de concerte ale marilor compozitori ai vremii, până la dispariția sa, în anul 1909. Wagner ocupă primul loc în preferințele lui, cu 29 de prezențe în programele acestor concerte (urmat de Beethoven, cu 22). E un început mai mult decât încurajator, Wagner era încă în viață și muzica lui era supusă tuturor judecăților, nefiind încă acceptată oriunde în lume, așa cum este astăzi.
Dispariția lui Wachmann nu a diminuat entuziasmul pentru muzica wagneriană. În 1915 (8 Martie), George Enescu prezintă la Teatrul Național, în premieră, actul III al operei Parsifal, ultima compoziție a lui Wagner (1882), la cererea publicului fiind anunțată reluarea acestui concert, iar în 1936 repetă demersul, prezentând în concert actul II din Siegfried.
În 1922, Filarmonica intră în era George Georgescu. Între anii 1922 și 1942, compozitorul german a fost prezent în programele Filarmonicii de peste șaizeci de ori, dintre care peste o duzină de seri i-au fost dedicate sub titlul de „Festival Wagner”. Orchestra a beneficiat în aceste concerte de numeroși dirijori de operă (cum ar fi Pietro Mascagni, care a prezentat, în 1927, uvertura la Die Meistersinger von Nürnberg), sau provenind din tradiția muzicală germană: Felix Weingartner (1926), Hermann Scherchen (1926, 1927), Erich Kleiber (1930), Karl Elmendorff (1930, 1931, 1938), Clemens Crauss (1931), Franz von Hoesslin (1937, 1940), Wilhelm Buschkotter (1941), Herbert Albert (1941), pe lângă maeștrii români Ionel Perlea, Alfred Alessandrescu, Ion Nona Ottescu și, desigur, George Enescu, a căror pasiune pentru Wagner și-a găsit împlinirea de multe ori pe scena Ateneului Român.
În Octombrie 1932, George Georgescu conduce prima producție de operă pentru Parsifal. A fost un triumf, spectacolul fiind reluat de mai multe ori în stagiune, la unul dintre acestea fiind prezent și regele (14 Decembrie).
Desigur, în această efervescență, s-au format și voci românești care au cântat repertoriul dificil al canonului dramatic wagnerian. Baritonul Jean Athanasiu, tenorul Romulus Vrăbiescu și basul Edgar Istraty au susținut rolurile principale la concertele din 1915 ale lui George Enescu, pentru ca soprana Maria Simoniu, basul Gheorghe Folescu, tenorul Nicu Apostolescu și baritonul Alexandru Lupescu să preia ștafeta în 1932.
Evident, dintr-o listă inevitabil incompletă nu poate lipsi baritonul Dimitrie Popovici, care, după ce este invitat în 1894 la Bayreuth pentru a cânta în Lohengrin, Tannhäuser, Parsifal și Inelul Nibelungului, își schimbă numele în Dimitrie Popovici-Bayreuth. Dar și Dimitrie Onofrei, tenorul român care cântă în 1937 rolul titular din Lohengrin la Metropolitan Opera, merită amintit în acest context al începuturilor.
Începuturile tradiției wagneriene din România stau sub semnul unei evoluții, pe care al Doilea Război Mondial o întrerupe, provocând o mutație. Marcată de izolarea politică, implicit și culturală, față de Europa, muzica lui Wagner începe să piardă ritmul față de restul lumii.
Va urma.